01.06.2006 sau "A dărui"

M-am trezit de dimineaţă, nici prea devreme dar nici prea târziu decât m-am trezit în alte dimineţi.
„Ta-ta, aaaastăzi e ziua meaaaa.”
Din păcate un pic prea târziu pentru ai mai putea spune tatei lucrul ăsta. Uşa se deschide şi mama vine cu un mănunchi de baloane colorate în formă de porumbei. Le dă drumul să zboare pe deasupra patului meu. Mă bucură culorile lor şi simplitatea cu care mi-au acceptat prietenia, căzându-mi aşa repede la picioare.
Mama îi ia unul câte unul şi le arată drumul către căsuţa mea, care acum se transformă în porumbar. Porumbeii frumos coloraţi, nu-i ies din cuvânt şi intră unul câte unul pe geamul căsuţei aşezându-se cu grijă unul langă sau peste altul.
Aşteaptă acolo cuminţi până îmi iau micul dejun. Le urmez exemplul şi îmi beau tot biberonul pregătit de mama.
Deschid uşa porumbarului, de unde unul câte unul porumbeii ies. Mă bucură şi apoi zboară pe geam înapoi, doar pentru a ieşi pe uşă ca să mă bucure iar. Încerc să-i număr...dar sunt atat de mulţi...şi ies şi intră... mă iau cu joaca şi uit unde am rămas cu numărătoarea...nu reuşesc. Nici nu contează...sunt toţi ai mei...şi ne distrăm de minune.
De atâta râs, camera s-a încălzit. Mama se duce să deschidă geamul. Profit de faptul că toţi porumbeii sunt in căsuţă şi mă arunc deasupra lor, pe burtică, să-i pot prinde pe toţi la numărătoare. Pentru o clipă am uitat că sunt prinsă în premergător...şi iată-mă acum cu roţile în sus, cu năsucul în porumbei şi cu degeţelul arătător ridicat: „Unu...doi...trei....douăzeci şi unul. Uraaaaa! Am reuşit! ”
Mama ridică casa de deasupra noastră, ridică şi premergătorul şi pe mine o dată cu el. Eliberează porumbeii care ciripeau a scârţâit sub greutatea mea. Porumbeii atât aşteaptă: mă înconjoară, zboară în jurul meu şi coboară apoi pe pământ ca să-şi ia elan. Că nu-i suficient cel pe care li-l dă mama.
Aşa am petrecut toată dimineaţa, eu şi porumbeii mei. Acum e vremea mesei de prânz, iar porumbeii s-au aşezat cuminţi pe covorul din camera mea şi aşteptă.
Imediat după masă, mama mă îmbracă, adună toţi porumbeii şi mă duce afară să mă înveţe ce înseamnă cuvântul „a dărui”.
Plecăm în părculeţul din aproprierea blocului nostru şi, din spatele mănunchiului colorat ce aproape ne acoperă, începem să oferim baloane copiilor din parc.
Primim în schimb bucurie şi zâmbete cristaline, mânuţe întinse către noi şi mulţumiri...de cele mai multe ori de la bunicuţele sau mamele micuţilor. Sunt pentru ei „fetiţa cu baloane”.
Unele fetiţe, dorind să-şi asorteze rochiţa, au preferinţe la culori.
O mogâldeaţă de şase luni jumătate, stând confortabil în căruciorul său, priveşte porumbelul ca pe singurul dar ce îl poate primi astăzi de la cineva. Aflu că nu este atat de norocoasă ca noi ceilalţi şi că aparţine unui centru de plasament.
Trei băieţei un pic trecuţi de cinci anişori, formează o „gaşcă” adevărată. Ne apropiem de ei şi le oferim baloane. „ Nu vrem!” răspunde capul găştii. Ei sunt atat de mari...ce să facă cu baloanele...şi plus de asta ei sunt băieţei...baloanele sunt pentru fete... Cel mai mic...se uită tânjind şi e gata gata să-şi abandoneze prietenii pentru un balon-porumbel. „Eu vreau!” Dacă tot a spart cineva gaşca...ceilalţi doi i se alătură şi o iau la fugă cu baloanele fluturând în urma lor.
Părăsim parcul, lăsând în urma noastră copii veseli şi porumbei zburători. Ce privelişte! Privind peste umărul mamei la ei nu am cum să mă supăr că mie nu mi-a rămas nici unul.
Şi cum să mă supăr, când mama îmi răsplăteşte bunătatea şi generozitatea cu o păpuşă? Prima mea păpusă! Abia venită de la serbarea de 1 Iunie, Eugenia, nu a avut timp să-şi schimbe rochiţa de scenă. A avut un rol de floare. A fost o floare printre flori pentru toti copiii din lume, iar acum e floarea mea. O iau în braţe ca să-i admir petalele de la tâmple şi cele de la poalele rochiţei. E perfectă!
Nici nu ieşim bine din magazin şi începe să mi se adreseze clipind printre genele lungi: „Alexandra eu sunt Eugenia. Vrei să mă iubeşti şi să-mi dai un pupic?”
Nu rezist în faţa ochişorilor ei albaştri. Întind buziţele către ea, pecetluind astfel prietenia noastră, pentru totdeauna.
E ora 13. Pentru o singură zi am făcut atât de multe lucruri...cu Eugenia strânsă la piept...mă lipesc de mama...simt că se apropie întâlnirea cu Moş Ene.
Mama mă duce în braţe, până în părculeţul plin cu copii fericiţi şi baloane în formă de porumbei. Din când în când aud ca prin vis câte o voce spunând: „Uite fetiţa cu baloane!” Pentru prima oară mă întreb dacă vorbesc de mine sau de mama.


***

Atât am putut dărui noi de 1 Iunie. A fost primul 1 Iunie la care am putut participa şi am fi vrut ca toată lumea să ştie lucrul ăsta. Doamne-Doamne a aranjat ca în parculeţ să fie fix douăzeci şi unu de copii, ca să nu lăsăm în urmă pe cineva nemulţumit. Dacă am fi avut 100 de baloane, 100 de prichindei cu mânuţele întinse ne-ar fi aşteptat afară. De unde ştiu? Astăzi este Înălţarea Domnului Nostru Isus! Numai El poate face minuni!
Hristos s-a Înălţat!

03.06.2006 sau Tentantele scame

Fata mea este pur şi simplu fascinată de scame! Scame de toate culorile, lungi sau scurte, subţiri sau groase îi captează atenţia oriunde ar fi. Aşa se face că, încerc să o culc de ceva vreme-de vreo oră jumătate mai exact- într-un pat a cărui cuvertură tărănească, asortată la camera rustică, are acele prietenoase scame atarnand din ea. Degeaba am acoperit cuvertura cu un aşternut şi l-am presărat cu jucării pufoase, din acelea tocmai bune de dormit pe ele...zadarnic îi cânt întreg repertoriul de cântece de leagăn ştiute...aş fi putut să adorm o creşă întreagă de copii, dar pe al meu nu. Căci al meu, dă la o parte aşternutul ca să descopere splendoare de cuvertură plină de scame. Le caută cu degeţelele mici, le trage una câte una, le pune cu grijă în alt loc, de unde să le ia mai târziu. Încercările mele de a o culca iau sfârşit când tata vine să ne ia acasă!

***
Mama mă duce într-o cameră în podul casei. Aici mă aşează pe un pătuţ unde regăsesc o parte din prietenii mei dragi: oiţa cârlionţată şi poneiul îmbrăcat în piele de girafă. De când a făcut senzaţie la carnavalul animalelor nu se mai desparte de costumaşul lui...doar gâtul scurt îl trădează...căci altfel ai putea să juri că e girafă!
Mă arunc asupra lor şi îi îmbrăţişez. Mama a început să cânte melodiile mele preferate şi mă gândesc să fac un nani. Dar nu-mi termin bine gândul că ce văd...o gaură în cuvertura patului. O fată hărnicuţă ca mine nu poate trece pe aici ignorând gaura, fără să facă nimic. Aşa că mă apuc să aleg câteva scame ce atârnă din cuvertură ca să acopăr gaura...dar cad din lac în puţ...încep să acopăr gaura într-o parte şi descopăr o altă gaură acolo de unde am luat scamele. Vai de mine! Iau de aici şi pun acolo...acolo acopăr de dincolo...de dincolo iau şi pun aici. Cum ai lua şi cum ai pune...nu e bine! Orice aş face nu reuşesc decât să mut gaura. Cred că fac lucrul ăsta de ceva vreme că tata vine să ne ia acasă. Mama mă ia în braţe. Privind, peste umărul mamei, la gaura rămasă în urma mea... observ că nici nu e atat de mare...uite de aici nici nu se vede! Probabil că nimeni nu o s-o observe! Păcat de timpul pierdut...aş fi putut trage un pui de somn cu prietenii mei...

14.05.2006 sau La Zoo

„Astăzi e o zi importantă pentru noi şi grădina noastră” zise leul, rezemat pe o parte pe asfaltul din cuşca sa. „Vă rog să vă purtaţi exemplar, să ieşiţi din cuştile voastre, să faceţi paradă, să vă expuneţi cât de mult puteţi şi e important să zambiţi tot timpul”
„Pentru cine?” întrebă ursul.
„Pentru Alexandra. Astăzi vine să ne viziteze. Ştiţi că de noi depinde dacă ajungem în carticica ei sau nu. Aşa că, vă rog foarte mult, mare atenţie la cum defilaţi astăzi!”
„Pe mine nu contaţi! Decât să citesc cine ştie ce neadevăruri despre mine... mai bine, nu!” zice lupul şi pleacă legănându-se către barlogul său, acolo de unde nici varful mustăţilor nu i se văd.
„Bine, bine! Lupu nu e cu noi! Dar am rămas atat de mulţi...ne putem mobiliza...”
Tigrul ridică capul la auzul acestor cuvinte şi ciuleşte urechile: „Ţie îţi dă laba să vorbeşti de mobilizare...dacă ai avea una rănită ca mine...ai pune punctul pe i înaintea cuvantului. Doar pentru că îmi eşti rudă apropiată o să încerc să fac o baie cand trece Alexandra, dar să nu-mi ceri să bag şi lăbuţa în apă...că ustură rău. Eu atât pot să fac!”
„Asta numeşti tu sacrificiu? Uitaţi-vă la mine!” spune o maimuţă întorcând fundul plin de băşici roşii. „De când mi-au aparut bubele astea...nu mai pot pune fundul jos...şi cu toate astea o să mă alătur vouă, pentru o cauză dreaptă...ufff! uffff! Ustură!”
Urangutanul spune ieşind din cuşca sa: „Îmi era mult mai bine înauntru! Voi nu ştiţi ce înseamnă să stai în soare cu blana asta mare şi neagră pe tine! Dar dacă tot am luat masa, şi nu m-am săturat... uite mă aşez într-un colţ şi pană soseşte mă scobesc în dinţi cu o scobitoare... că poate mai găsesc ceva între măsele...Hmmm, nici scobitori nu mai avem!?...lasă merge şi cu o crenguţă de copac ”
„Eu o să mă aşez chiar aici langă gard, dar să ştiţi că la poze nu stau. Am auzit că şedinţele foto se platesc bine. Noi nu primim nimic. Deci să ne fie clar...nu stau la poze!” spune cimpanzeul cu botu’ frumos colorat.
„Eu am să stau la gard, că poate aşa mai prind câţiva pufuleţi...ca iar nu m-am săturat la masa de pranz!” spune maimuţa pestriţă. „Câtă dreptate ai!” i se alătură una cu fundul albastru.
Elefantul se întoarce greoi...”Cum să mă arăt Alexandrei când eu nu am apă în bazin!? Nu, eu nu particip, am să mă duc în colţul cel mai îndepartat al ţarcului...”
„Tu te plângi?” ţipă o lebădă fâlfâind din aripi...”Noi ce să mai spunem...că de când au pus contoare nu am văzut apă în bazin decât cât să ne treacă puţin peste labe. Nici noi nu participăm!” „Nici noi, nici noi”...spune pelicanul.
Câteva pasărele se aud ciripind ...”Nu ştiu colegele mele ce au de gând, dar eu o să zbor o tură de colivie cand o s-o văd. Şi aşa îmi simt aripioarele amorţite de atâta stat pe cracă!” spune o pasăre frumos colorată. „Şi eu!” „Eu nu!” răspund altele.
Ursul se retrage la umbră, departe de privirile trecătorilor...se înţelege clar că e împotrivă...nu se mai oboseşte să-şi motiveze gestul...considerand ca la etatea sa îşi poate permite acest lucru.
Porcul cel mai mare, acela al îngrijitorului şef, se întoarce grohăind: „Mie imi e indiferent dacă apar sau nu în carte...că tot în piftie ajung! Prefer să îmi trăiesc scurta viaţă în linişte departe de aleile cu vizitatori zgomotoşi!” „Aşa e! Ştie cineva câte luni mai sunt până la Crăciun?” spune altul. Porcul cu ratul negru se întoarce către cuşca leului: „Şi tu leule, ne ceri nouă să distrăm publicul, iar tu stai tolănit în mijlocul cuştii!”
Leul loveşte cu vârful cozii asfaltul încălzit. „Dacă aş avea câteva kilograme în plus poate că m-aş plimba prin cuşcă, dar curg pieile pe mine de slab ce sunt. De aceea am apelat la ajutorul vostru! Îmi doresc atât de mult să apărem în cărticică. Şi ţin să mulţumesc tuturor celor care au acceptat! Ah! Uite-o! A sosit... Ridic uşor capul să vadă că o salut!”

***
Astăzi mama m-a dus la muzeul acela în aer liber din Băneasa. Acolo am văzut multe animale împăiate. Ce înseamnă şi tehnologia asta!...fără nici o sfoară legată de ele unele exponate mişcau. Cu puţină imaginaţie puteai să juri că sunt vii!
Leul a ridicat capul...ai fi zis că te salută, urangutanul mesteca un băţ, cimpanzeul frumos colorat ridica mâna în dreptul feţei cănd îi făceai poze, altă maimuţă întindea mâna dacă aruncai pufuleţi, unele păsări dădeau ocol coliviei.
La tigru s-a lucrat cel mai mult: după ce a traversat cuşca deplasându-se în trei labe, a intrat în bazinul plin cu apă şi de acolo făcea cu o labă „pa,pa!”
Cel mai tare mi-a plăcut girafa...aceea de plastic pe care mi-a cumpărat-o mama de la taraba din faţa muzeului.

***
„Eu v-am spus! Nu sunt eu rege, dar am ceva experienţă!” spuse lupul.
Din cuşca lui se aude un cântec în surdină:
„Mulţi glumeţi povestitori
M-au cântat adeseori
Dar nici unul despre mine
Nu a scris un rând de bine
Of,Of,Of,Of
Amărâtă soarta mea
Of, Of, Of, Of
Nu-nţelege nimenea”

12.05.2006 sau Eugenia

Părinţii mei au căutat să ne ofere nouă, celor trei copii, tot ceea ce lor le-a lipsit în copilarie. Aşa se face că, copil fiind, am avut o cameră cu picturi din desene animate şi rafturi pline cu zeci, poate sute de jucării.
În toată copilaria mea nu mi-a lipsit decât aceea papuşă. Blondă, cu părul strâns la spate în două codiţe scurte, cu rochiţa albă cu floricele mici roşii, cu pantofiori albi mă privea de pe raftul de sus al bunicii mele.
Nu înţelegeam cum o bunică poate să fie atât de crudă şi să-i confişte nepoatei ei o păpuşică, imediat după ce aceasta i-a fost dăruită.
Ani de zile am privit neputincioasă acea papuşică prin geamul vitrinei. Tânjeam să o mai am o dată în braţe, să îi caut cu degeţelele, printre firele de păr, numele înţepat în plastic: Eugenia.
Câteodată prindeam curaj şi o ceream. Bunica îmi repeta să mă joc cu celelalte jucării, căci vrea să o păstreze pe aceea în vitrină, pentru copiii mei.
Anii au trecut, eu am crescut, dar papusa aceea am privit-o întotdeauna cu ochi de copil.
Când aveam douazeci de ani, bunica mea a trebuit să plece la Doamne-Doamne. Din câte lucruri avea bătrâna mea bunică, mie nu mi-a trebuit decât acea păpuşă.
Câţi ani m-au despărţit de ea -păpuşa mea Eugenia! Acum era a mea! Am dus-o acasă şi am aşezat-o la loc de cinste. Din când în când zăboveam cu cârpa de praf în jurul ei, căutând un pretext să-i stau în preajmă.
Am şters-o de praf o dată, de două ori…de sute de ori…până când venirea pe lume a nepoţelei mele m-a făcut să-i găsesc inutilitatea în camera mea. I-am dăruit-o cu dragă inimă.

Fetiţa mea, Alexandra are multe jucării, poate prea multe pentru un copil de nici zece luni: caţei, crocodil, hipopotam, şoricei, ursuleţi, iepuri, peşti, broaşte, raci, ponei, ratoni şi chiar o maşinuţă.
În seara asta i-am promis o păpuşă. Prima ei păpuşă va fi blondă şi o vom striga Eugenia. Astfel voi bucura două suflete. Cu al meu trei.

12.05.2006 sau Pretenţii de mamă

Mama devine din ce in ce mai greu de mulţumit! Cu cât cresc în înalţime şi vârstă pretenţiile ei sunt tot mai mari!
De exemplu astăzi am rugat-o să facem o plimbare prin casă. Una la braţul celeilalte. Iniţial a acceptat, după care a început: nu în colo, nici în partea cealaltă, nu e voie, nu pune mâna. O ascult, căci alt braţ de care să mă ţin nu am.
La un moment dat realizez ca pe la uşă trage curentul. Dacă o trage pe una dintre noi? Cealaltă cu cine rămâne? Vreau să merg să închid uşa, dar mama nimic. Nu vrea şi pace să mă ducă la uşă, cică îmi prind mâna acolo.
„aaaaaaaaaa”,”eeeeeeeee”,”ăăăăăăăăă” Nici o schimbare în atitudinea ei. Rămâne de neclintit in faţa încercărilor mele de a o convinge prin vorbă bună.
Nu-mi rămâne decât să tuşesc. Aşa cum m-a învăţat tata: ca Iliescu. Am observat că de câte ori fac asta, mă bate prieteneşte pe spate şi încearcă să-mi facă o plăcere cât de mică.
Dar de data asta nu ţine! Cum alte dulcegării nu mai ştiu, decid că trebuie rezolvată problema pe cont propriu.
Profit că stau rezemată de canapea şi plec de-a lungul ei, până la capătul cel mai apropiat de uşă. Ajunsă aici număr de caţi paşi am nevoie până la ea. Şase! De curând am reuşit să fac patru paşi singură, încă doi n-or fi un capăt de lume! Dar să şti, mamă, dacă mă lovesc numai tu şi incăpăţanarea ta sunteţi de vină!
Trag aer în piept şi pornesc! Unu, doi, trei, patru, cinci, şase paşi şi sunt la uşă. Întorc capul spre mama.
„Ma-ma, cu ce am greşit atât de tare de plângi? Bine, uite, las uşa deschisă şi mă întorc la canapea, dar când te-o trage curentul să nu-mi spui mie!” Unu, doi, trei, patru, cinci, sase pasi si sunt din nou la canapea.
După ce mă întorc o văd că scoate telefonul mobil. Iar îi spune tatei că nu ascult!
Nu m-aţi crezut când v-am spus că mama devine din ce in ce mai greu de mulţumit! Cu cât cresc în înalţime şi vârstă pretenţiile ei sunt tot mai mari!

***
Nu-mi vine să-mi cred ochilor! Fata mea a mers nesusţinută la numai zece luni fără şase zile! Deşi ştiam că la un moment dat se va întampla lucrul acesta, emoţiile mă copleşesc până la lacrimi. Plâng de fericire! Lacrimile mi se înnoadă sub bărbie. Fata mă priveste mirată.
Trebuie să-i spun tatei să se bucure alături de mine. Şi să-i amintesc să se obişnuiască să nu-şi mai golească buzunarele la întâmplare prin casă.
Printre lacrimi de fericire reuşesc să-i trimit SMS:
Tata, bucură-te! Astăzi! De mâine nimic nu va mai fi la voia intâmplării...toate vor fi la locul lor! Fata noastră a plecat la plimbare prin casă!

***
Câteva ore mai târziu ascultăm ştirile. Preşedintele Băsescu a făcut astăzi primii paşi după operaţia suferită.
Alexandra îşi drege vocea „tuşind” ca Iliescu, a făcut primii paşi o dată cu Băsescu... or fi astea primele semne că fata mea va ajunge consilier prezidenţial?

05.05.2006 sau La ce sunt bune mătuşile

Deseori m-am întrebat la ce sunt bune mătuşile. Astăzi am reuşit, în sfârşit, să găsesc răspuns la acestă întrebare: matuşa îţi aduce cea dintâi pereche de sandale.
Aceea cu barete împletite, când roz, când albe…din piele frumos mirositoare şi plăcută la atingere, mai ales la atingerea cu limba…cu cataramă cu arici, să le poţi încălţa, dar mai ales descălţa, când pofteşti…cu talpă tare să poată răsuna pe gresie, să auda vecina că ai pornit pe picioarele tale… cu numărul 19 trecut pe talpă, să ştie lumea că la interiorul ăla răspunde mama, în caz că –Doamne fereşte!- te-ai rătăcit.
Matuşa, ca întotdeauna, a dat dovadă de bun gust. Mă conving cu guriţa mea pe sandaua cea nouă.
Deci la asta sunt bune mătuşile!

05.05.2006 sau Mica prinţesă

Mama m-a îmbrăcat în rochiţa bleo. Aceea cu animăluţe colorate, frumos brodate pe piept. Mă simt ca o mică prinţesă!
Şi ca orice prinţesă plec să străbat regatul în lung şi-n lat în găsirea prinţului mult visat.
Încep căutările în vastele grădini din faţa palatului. Pe aleile frumos asfaltate, păşesc cu paşi mici, dar siguri, la braţul singurei doamne de la curte în care îmi pun toată încrederea: mama.
O slugă întârziată udă grădinile chiar în momentul în care alaiul nostru traversează parcul. Jetul apei aruncate la rădăcina copacilor mă binedispune. Preţ de câteva clipe admir dăruirea cu care sluga se preocupă de confortul meu. În semn de mulţumire îi zâmbesc. Sluga observă şi timidă îmi răspunde fluturând mâna.
În ciuda împotrivirilor mamei, simt nevoia să-mi târăsc picioruşele în verdele ierbii de dincolo de gărduleţ. Mă aşez în funduleţ, aranjându-mi cu grijă poalele rochiţei de jur împrejurul meu. Uite o floare, două…le culeg cu grijă…şi le aşez pe rochită. Mai târziu o să le împletesc, amestecându-le împreună şi am să le ţin ascunse în pumn atât timp cât voi avea chef.
E plăcut să fi prinţesă! Toate ţi se permit!
Dar ce se aude? Din turnul aflat în mijlocul parcului un prinţ blond cu plete lungi până la umeri, strigă cât îl ţin puterile, şi arată cu degetul spre mine: “bebe mic, bebe mic”
Offf! Ce nepoliticos din partea lui!
În primul rând că nu mă cheamă “bebe”, ci Alexandra. Şi plus de asta nu sunt mică, ci minionă. Şi cine i-o fi spus lui că e frumos să araţi cu degetul??!! Mai ales către o printesă.
Îi cer doamnei să ne îndepărtăm. Nu merită să-mi pierd timpul cu acest prinţ. Deşi, înfăţişarea sa, mă face să întorc capul şi să-i arunc un zâmbet ştrengăresc peste umăr.
Ne îndreptăm către caleaşcă. Picioarele mele delicate au obosit. Simt nevoia să mă odihnesc. Şi aşa, în legănatul lin al caleştii, ascunsă sub apărătoarea de soare, închid ochii şi-mi imaginez că prinţul meu e undeva aproape.
…sttt…
Ahh! Am visat! Nu sunt prinţesă! Sunt o fetiţă în rochiţa ei cea nouă. Aceea cu animăluţe colorate, frumos brodate pe piept.

04.05.2006 sau Patru paşi

Astăzi am făcut primii mei patru paşi. Vi se pare lucru puţin? PATRU! Dacă numeri pe degete, pleci de la degetu’ mare si ajungi la inelar! Şi-s cinci toate la o mană! Am parcurs mai mult de jumătate din degetele de la o mană!Vi se mai pare lucru puţin?
Până acum unu doi şi gata. Pragul meu psihologic era degetul mijlociu! Am reuşit sa-l depăşesc!
La capătu’ paşilor mei mă aşteptă tata. Ta-ta e cel care culege întotdeauna roadele muncii mele. Mama e cea care “aleargă” măslina în farfurie, iar tata înfige furculiţa-n ea din prima, că e gata ameţită!
Mama nu se supară! Ne ascultă de acolo de unde şi regele merge singur. Se bucura cand tata strigă: “Patru! Bravo, tată!... Mama, fata noastră a făcut patru paşi singură!”

04.05.2006 sau Cum să nu ţiiip?

De câteva zile ţip întruna. Ţiiiip când mă trezesc din somn şi mă văd singură, ţiiiiip când pleacă mama din cameră, ţiiip chiar şi când se întoarce cu spatele pentru a lua un lucru trebuincios, ţiiip când mă pune în scaunel pentru masă, ţiiip când mă pune în premergător. Ţiiip scurt şi lung… apăsat şi uşor… tare şi încet… cu lacrimi şi fără. Ţiiiip!
Cum să nu ţiiiiip? Observ schimbarea din mine. Încep să fiu independentă. Am priceput toate rosturile prin casă, ştiu ce e bine şi ce nu e bine sa fac. Mama a căpătat încredere şi nu mă mai supraveghează de aproape, stă într-un colţişor şi mă priveşte, de la câţiva paşi depărtare. Ştie şi ea că nu mai are de ce să sară ca la început. Acum sunt mare. Mă descurc.
Cum să nu ţiiiiip? Mă aşez singură în funduleţ, mă ridic în picioare, mă sui pe canapea şi cobor. Unde sunt atingerile mamei? Cum venea ea şi mă plimba prin toată casa, îmi arăta fiecare cotlon, ascuns sau nu. Acum abia dacă mai întinde mâinile către mine când fac o mişcare. Ştiu, mişcările mele sunt sigure, precise, pe zi ce trece sunt mai stăpână pe mine. Dar, mama, tare-mi doresc să fi în continuare “stăpâna mea”!
Cum să nu ţiiiiip? Mama mă ia de o mânuţă şi merge dreaptă lângă mine. E atât de mândră: fata ei merge susţinută doar de o mânuţă! Nu mai stă aplecată peste mine, încovoiată de spate, să-i simt respiraţia caldă în ceafă, şi sărutările dulci pe creştet, primite ca premiu pentru fiecare pas făcut.
Cum să nu ţiiiip? Bucăţele de caşcaval mă aşteaptă pe măsuţă. Le prind cu două degetele şi le duc la guriţă. “ Degetul mare merge la plimbare,/ Arătătorul duce bastonul” Mama calcă lângă mine şi repetă, de fiecare dată, încet, ca pentru ea: “mestecă încet, întâi înghite din guriţă” Nu mai stă ca altădată cu “soldăţeii” în mână, privind atentă printre buzele mele să vadă dacă mai am în guriţă.
Cum să nu ţiiiip? Sunt atât de aproape de un om mare! Încep sa le “împrumut” gesturile. Bat din palme ”bravo,bravo” când văd ceva ce mă amuză; îl mângâi pe tata “măi-măi” când vine obosit de la muncă şi adoarme în canapea; ridic cănuţa, lăsată la îndemână de mama, şi-mi satisfac setea.
Cum să nu ţiiiip? Nu mai adorm de mult la mama în braţe. Singurele lucruri pe care le strâng la piept când dorm sunt jucăriile din pătuţ. Pufoase şi drăgălaşe, înlocuiesc braţele mamei, care până ieri mă legănau. “ Somn uşor, scump odor/Lângă tine voi sta/ Toată noaptea cu dor/ Eu te voi legăna.”
Cum să nu ţiiiiip? Nici joaca la baie nu mai e aceaşi ca până acum. Nu e la fel de amuzant să-ţi faci singur valuri, bătând cu palmuţele în apa calduţă şi plăcută. Era mult mai distractiv când le făcea mama. Priveam stropii de apă ca pe mângâieri ale ei, doar erau “creaţi” de ea.
Cum să nu ţiiip? Parcă şi cărţile cu poze şi-au pierdut din culoare şi farmec, acum că le răsfoiesc singură. Ce plăcut era când mama făcea lucrul ăsta pentru mine. “ Carte de poveşti cu poze/ astăzi eu te răsfoiesc/ o povaţă despre viaţă/ vreau la tine să găsesc./ Şi povaţa vreau să-mi fie/ călăuza mea mereu/ la necaz şi bucurie/ să îndrume pasul meu.”
Cum să nu ţiiiip? Când atât de multe lucruri am învăţat să le fac atât de curand. Sunt aproape independentă, cu mama doi paşi în spate, privind grijulie la mine, mirandu-se şi ea de cât de mult am crescut, şi lăudându-se în stânga şi-n dreapta, la oricine e doritor să o asculte…câte ştie să facă fata ei…de numai nouă luni şi jumătate.
Cum să nu ţiiiip?

13.03.2006 sau Vreau să merg ca tine!

Astăzi am fost cu părinţii la cumpărături, şi pentru că m-am comportat exemplar, am primit o jucărie: un şoricel gri cu floricică verde prinsă la buzunar. Îmi e drag de cum îl văd!
Ajungem acasă şi mama mă aşează în canapea…Surpriză! Şoricelul gri cu floricică verde prinsă la buzunar ştie să meargă.
Sunt atât de invidioasă. Eu nici măcar nu ştiu să merg de-a buşelea, iar şoricelul ăsta mic, merge atât de bine în picioare!
Cad la picioarele lui: “Te rog, te rog, învaţă-mă paşii, te rog!” Şoricelul gri cu floricică la buzunar mă ocoleşte fără să plece urechea la rugăminţile mele.
“Uite, îţi pup tălpile, numai arată-mi paşii. Vreau să merg ca tine!”
Încerc să-l strâng la piept, să-i arăt că suntem prieteni…şi îi explic ca prietenii îşi împărtăşesc totul. Şoricelul nu mă bagă în seamă.
Îi fac “ţăr” cu degeţelul pe nas, îi aranjez mustăţile, mă folosesc de toate dulcegăriile pe care le-am învăţat până acum. Dar şoricelul nu face decât să mă ocolească.
“Dacă aşa stau lucrurile, nu mai vreau să fim prieteni!” îi strig în timp ce mă îndepărtez de el târându-mă pe canapea.

25.12.2005 sau Primul meu Crăciun

Tata mi-a adus un brad înalt până la cer. Nu, nu mint! Vârful bradului atinge stelele frumos luminate din camera mea.

"…Moş Crăciun cu plete dalbe…”

Mama mă aşează în ham şi grijulie -precum un cangur cu puiul său în marsupiu- începe să împodobească bradul.

“…a venit de prin nămeţi …”

Astăzi am împlinit cinci luni şi o săptămână. Mai exact 160 de zile. Mama îşi propune să aşeze în brad câte un ornament pentru fiecare zi petrecută împreună.

“…şi aduce daruri multe…”

Astfel fiecare glob va avea povestea lui…

”…la fetiţe şi baieţi…”

Uite primul glob e pentru venirea mea pe lume…pentru prima gură de aer…pentru primul ţipăt…pentru prima atingere…

”…Moş Crăciun, Moş Crăciun…”

Bradul începe să prindă contur…mama alege un glob mare albastru pentru primul zâmbet al îngerilor. Albastre erau şi florile pe care Maica Domnului mi le arăta în vis…

”…din bătrâni se povesteşte…”

Un glob pentru primul dans împreună…Globul se învârte uşor, aşa cum ne-am învârtit şi noi pe ritmul muzicii…graţioase şi emoţionate…

“…că-n tot anul negreşit…”

Un glob roşu pentru ziua în care naşii mi-au oferit prima pereche de cercei…cu piatră roşie…într-o poşetuţă de catifea roşie…

”…Moş Crăciun pribeag soseşte…”

Un glob verde pentru prima mea plimbare în parc…crengile copacilor, sub povara frunzelor, stăteau aplecate peste umărul mamei…ca să mă privească…


”…niciodată n-a lipsit…”

Un glob pentru ziua în care l-am descoperit pe Doamne, Doamne… prin binecuvantarea ce mi-a oferit-o o dată cu botezul meu…

”…Moş Crăciun, Moş Crăciun…”

Un glob pentru ziua în care mi-am descoperit mânuţele…Atât de mici, dar atât de folositoare…

”…Noi am fost cuminţi tot anul…”

Un glob pentru ziua în care am atins chipurile parinţiilor pentru prima dată cu mânuţele doritoare de cunoaştere…

”…şi miloşi am fost mereu…”

Un glob pentru ziua în care am dus prima jucărie la guriţă…fără să mai apelez la bunătatea celor din jur…

”…şi în fiecare seară…”

Un glob pentru ziua în care Moş Niculae mi-a lăsat cadouri la geam, lângă ghetuţele noi nouţe, semn că am fost un copil cuminte…

”…ne-am rugat la Dumnezeu…”

Sus de tot, în vârful, atât de aproape de cer…un ornament pentru ziua de astăzi…ziua în care părinţii mei împodobesc primul meu brad de Crăciun. Emoţionaţi, cu ochii plini de lacrimi de bucurie, cântă un colind doar pentru mine.

“…Moş Crăciun, Moş Crăciun…”


Stau sub bradul frumos împodobit şi privesc luminiţele care se aprind jucăuşe în multe culori. Fiecare dintre ele reprezintă o zi din aceea mai puţin bună. Dar se sting atât de repede…că nu reuşesc să le aflu povestea. În seara de Crăciun toate durerile se dau uitării!

* * *
Moşul nu a zăbovit la noi. A lasat cadourile grăbit şi a plecat să întâlnească copiii mai mari, care-i înţeleg rostul.
Mi-a lăsat sub brad un obiect care se prinde în perete. Are ochi jucăuşi, gură zâmbitoare şi ştie întotdeauna ora exactă.
Mama îi spune “tic-tac” din cauza zgomotului pe care-l face când numără clipele. Când o să pot, la fel o să-i spun şi eu!

11.09.2005 sau "Casă de piatră!"

Am plecat de acasă, spre biserică, în straie de sărbătoare. Eu în rochiţa albă simbolizând puritatea şi credinţa abia dobândită într-un Dumnezeu Atotputernic; mama şi tata în nuanţe de crem, ce trădează parcă, trecerea a şase ani de când şi-au şoptit credinţă logodindu-se. Doar verdele accesoriilor mamei şi vestei tatei aruncă în aer mirosul proaspăt al iubirii lor.
Mă retrag într-un colţ al bisericii, de unde pot urmări cu privirea intrarea părinţilor mei, insoţiţi de părinţii lor spirituali. Liniştea bisericii se transformă în cantec.
Sub privirile admirative ale celor prezenţi, ocrotiţi de toţi sfinţii aplecaţi asupra lor din picturile viu colorate ale bisericii, părinţii mei interpretând rolul vieţii lor - acela de mire şi mireasă - păşesc plini de emoţii pe covorul frumos aşternut la picioarele lor.
Preotul îi primeşte cu credinţă. Şi începe să le-o împărtăşească.
Trei domnişoare de onoare, îmbrăcate în albul îngerilor, aşteptă cu nerăbdare un semn, ca să înceapă ceea ce repetă de câteva zile în faţa oglinzii: să servească invitaţii cu bomboane, să ajute la prinderea în piept a florilor şi să ţină buchetului miresei, când e cazul.
Mama şi tata îşi înnoiesc jurămintele şi o dată cu ele, verighetele. Argintul este înlocuit de aur. Retrăgându-se tăcută, verigheta argintie începe să numere anii ce au rămas, până cand i se va alătura celei aurii.
Pacea şi liniştea sufletească a preotului pluteşte în aer, învăluindu-ne. Mă ia somnul…un somn ocrotit de toti sfinţii ce s-au adunat să-i vadă pe părinţii mei, mire şi mireasă.
Mă trezesc pentru pozele de grup din faţa impunătoarei biserici. Mama înlocuieşte buchetul de crini albi, în formă de lacrimă a bucuriei, cu persoana mea. Soarele îmi gâdilă obrajii. Tata e langă noi şi pentru noi!
Plecăm spre restaurant. Până acolo mă duce naşa, iar acolo bunice, bunici şi mătuşi “îmbracă” pe rând rolul bonei, care mai de care străduindu-se să-mi facă mai tare pe plac. Doar e şi petrecerea botezului meu!… Văzând dorinţa din sufletele lor, de a mă face să mă simt bine, chiar dacă mama nu e lângă mine, mă străduiesc să fiu un înger de copil: mă trezesc doar cât să mănânc şi apoi adorm la loc. Acesta e cadoul meu de nuntă: o zi fără griji pentru mama!
De câte ori stomăcelul îmi cere de mâncare, deschid ochişorii şi îi arunc pe ringul de dans. Nu a existat să nu-i văd acolo pe părinţii mei, dansând în ritmul muzicii, parcă plutind. Au aripi de fericire şi zâmbet de împlinire.
Pentru ca invitaţii noştri să-şi amintească că astăzi petrecem şi pentru creştinarea mea, pe farfuria fiecăruia, ia aşteaptat câte o bomboană în formă de gărgăriţă –simbolul alintului meu preferat- Bomboana îmbrăcată în plasă albă, are prinsă pe lângă cruciliţa mea de botez şi o fotografie în care râd cu toată guriţa.
Invitaţii mei speciali, adică copiii, au primit pahare colorate, serveţele asortate, coifuri şi suflători, paie multicolore, steguleţe de hartie şi şampanie specială pentru ei.
Tot ca să evidenţieze petrecerea mea, mama îmi dedică un cântec de leagăn şi mă invită la dans, alături de tata. Plutesc alături de ei şi zâmbesc. Îngerii m-au învăţat cum!
Un alt cântec de leagăn e dedicat celor trei graviduţe care au dorit să fie alături de noi la acest frumos eveniment.
Între mese şi somn, timpul a trecut foarte repede. Nici nu ştiu când s-a făcut dimineaţă, şi iată-ne sosind acasă, doar noi trei: familia mea cea dragă.
Mama mă aşează în pătuţul meu şi fuge să prindă şi ea câteva ore de somn. Prinde vreo două, căci pe la şapte dimineaţa îmi amintesc că am uitat ceva important.
“Aaaaa”m uitat să vă urez: „Casă de piatră!”

10.09.2005 sau Botezul meu

Dacă întâlniţi pe stradă un domn şi o doamnă care zâmbesc tot timpul, să ştiţi că aceştia sunt naşii mei. Nu puteţi să nu-i observaţi. Au acel zâmbet sincer, care implică toată faţa, aşa cum puţini oameni mari mai ştiu să zâmbească în ziua de astăzi.
Nu, nu vin dintr-o altă lume. Sunt oameni ca şi noi. Mama îmi spune că au ajuns la vârsta la care realizezi că un zâmbet te face mai bun, mai înţelept şi te ridică mai aproape de Dumnezeu.
Naşul meu chiar mi-a spus o vorbă, al cărei tâlc încă îl mai caut: “Sunt prea bătrân ca să mă mai cert” şi a încercat să-mi explice: “s-ar putea să nu mai găsesc timpul să mă îimpac”. Am reţinut vorbele dânsului, şi când voi fi suficient de mare şi voi şti să vorbesc, am să le repet tuturor cunoscuţilor. Cred că în aceste cuvinte stă secretul zâmbetului acela care implică toată faţa. Astfel am să învăţ toţi oamenii mari din jurul meu să râdă cu toată gura. Aşa cum fac eu!

* * *

Naşa mă plimbă în biserică, arătându-mi fiecare icoană, dându-i timp mamei să verifice dacă totul e pregătit: uleiul şi faşa pentru miruit, vinul pentru sfinţit, pânza netivită pentru când am să ies din apă, lucruşoarele cu care voi fi înnoită.
În jurul nostru s-a strâns atât de multă lume că, încercând să-i privesc şi să-i reţin pe toţi, mă ia somnul. Adorm.
E ultimul meu somn în care o întâlnesc pe Maica Domnului. Îmi apare cu faţa-i pură şi-mi explică că de astăzi un înger trimis de Doamne-Doamne va fi întotdeauna cu mine. O întreb speriată: “Şi cine îmi va mai arăta flori?” Îmi răspunde cu blândeţe: ”Îngerul tău va veghea, de acum înainte, asupra ta zi şi noapte.”
Îl lăsăm pe Satana la uşa bisericii şi slujba începe. Preotul cântă atât de frumos încât nici vorbă să mă trezesc.
Naşul stă sobru, lângă noi, într-o mână ţinând lumânarea acoperită de crini albi ce simbolizează puritatea. Priveşte către Sus rugându-L pe Doamne-Doamne să mă aibă în pază.
La un moment dat aud un clipocit. Deschid ochii, nu vreau să ratez vreo băiţă, căci a început să-mi placă nespus de mult în apă.
M-am trezit la timp! Preotul mă apropie de cazanul cel mare şi îmi stropeşte capul de trei ori cu apa cea sfinţită. E foarte răcoritoare şi îmi prinde bine după somnic. Toată lumea s-a strâns roată să vadă cum plâng. Nu plâng! Nu v-am spus că-mi place în apă?!


Urmează miruitul. Verişoara mea mă mângâie uşor pe frunte, ca să nu observ că stau de atâta timp dezbrăcată.
Pentru un bebe de numai o lună şi trei săptămâni sunt tare pletoasă. Preotului ii place lucrul aceasta…îşi opreşte ca amintire un pic din părul meu. Nu mă supăr, că am destul.
Nasa ajutată de mama, ma înnoieşte din cap şi până în picioare.
Dăm câteva ture de masă, timp în care număr orele care au trecut de la ultima servită. Una…două…trei…încep să plâng de foame! Preotul se uită în jur şi nu găseşte decât un pic de vin sfinţit. Foarte puţin: o linguriţă! Nu mă satur! Plâng din nou.
Toata lumea din jurul meu mă “sâsâie”… cică nu e frumos să plângi în biserică. Îmi bag pumnul în gură, de durere, şi încep să “ţuţui”. Văd că asta am voie, că nu-mi spune nimeni nimic. Şi continui. “ţu,ţu,ţu”
Elegantă, în rochiţa vernil şi bolero alb brodat cu floricele, dau roată bisericii împreună cu tata-preotul şi sărut toate icoanele. După care preotul mă înmânează mamei. Slujba se termină. Toata lumea cântă de bucurie ”La Mulţi Ani!” Din purtarea lor îmi dau seama că nu sunt singura înfometată. Curios… doar eu “ţuţui”!
Mama îmi dă un pic de ceai. Atât cât să-mi ţină de foame până acasă! Adorm. Cine credeţi că mi se arată în somnic?!

“ÎNGER, ÎNGERAŞUL MEU,
CE MI TE-A DAT DUMNEZEU
TOTDEAUNA FII CU MINE
ŞI MĂ-NVAŢĂ-A FACE BINE!
EU SUNT MIC, TU FĂ-MĂ MARE,
EU SUNT SLAB, TU FĂ-MĂ TARE!
ÎN TOT LOCUL MĂ PAZEŞTE
ŞI DE RELE MĂ FEREŞTE.
DOAMNE, ÎNGERAŞII TĂI
FIE PAZITORII MEI!”

18.07.2005 sau Îngerul povesteşte

Privesc neputincioasă cum cea care mi-a ţinut de foame şi sete, care mi-a ţinut de cald şi de urât, care m-a legănat când nu puteam adormi, se scurge uşor pe langă mine. Cineva a scos dopul şi uşor, uşor bazinul din jurul meu se goleşte. Nu e uşor să te desparţi de ceva atât de familial după nouă luni de plăcută companie.
Mă cuprinde teama de necunoscut şi inima începe să-mi bată din ce în ce mai tare. Poate prea tare!
Încep să văd supapa de evacuare. Întâi ca o luminiţă mică la capătul tunelului, apoi ca o posibilitate de a urma apa care mi-a fost alături atâta timp. “Ce să fac eu aici, în bazin, fără ea…aş fi ca peştele pe uscat…Am plecat!!!”
Nu mă sperie nici tunelul strâmt, nici cordonul care nu-mi dă pace şi mă tot presează să rămân, ameninţandu-mă cu strângerea sa în jurul gatului meu. Rămâne cum am hotărât: plec!
Necunoscutul ia faţa unei lame de bisturiu foarte aproape de mine. Asta da sperietură! Cu toate că nu mă vizează pe mine direct, ci dimpotrivă îmi deschide calea spre afară, bisturiul mă lasă fără grai cateva secunde bune. Îmi revin repede şi încep să-mi strig prietena dragă: “aaaaaaaaaaaaaaaa”pă, unde eşti?
Prietena mea să scurge pe podea: pic, pic, pic, pic. Fiecare picătură îmi răsună în urechi: „ma-ma-ma-ma.” Cu ultima suflare îmi dă de înteles că ăsta e momentul pentru care m-a pregătit în tot acest timp: întalnirea cu mama.
Nu ştiu ce să fac să plâng a despărţire sau să râd a regăsire! Nu fac nimic. Mă las purtată pe braţe, curăţată de tot ce înseamnă amintirea prietenei mele.
Locul prietenei se umple repede: lumini, umbre, mirosuri, voci mă înconjoară. Unele sunt total noi, altele îmi sunt cunoscute.
Aştept clipa cea mare! Aceea în care voi simţi braţele mamei în jurul meu: calde şi ocrotitoare, parfumate şi dezmierdătoare, aşa cum mi le-am închipuit în cele nouă luni. Aşteptarea e mai obositoare ca drumul pe care l-am avut de parcurs până aici! Mă scufund într-un somn adânc. Adorm cu dorinţa de a mă trezi înconjurată de mama.
Liniştea se topeşte în voci. Voci ascuţite de bebeluşi fericiţi la prima atingere a mămicilor şi voci de mame emoţionate la prima strângere în braţe a bebeluşilor.
Încep să plâng căci mama nu vine. O asistentă mă împacă cu cateva guriţe de glucoză. Adorm cu gandul la mămica mea.
Ma trezesc plângând de frică să nu i se fi intamplat ceva rău mamei. O asistenta mă ia în braţe. “O, nuuu! Nuuu mai vreau glucoza! Vreau la mama! “ incerc sa spun printre ţipete. De fapt ma luase in brate ca sa ma dea mamei. Îi simt mainile in jurul meu si tac. Vreau sa-i ascult fiecare respiratie si glasul care ma dezmiardă. O simt emoţionată. Nu văd, dar cu siguranţă lăcrimează. Emotiile regasirii sunt maxime si de o parte şi de alta.
Mă pune la sânul ei. Eu nu mă satur de mirosul ei. L-am retint de cum am venit pe lume si mi se pare, ca si atunci, îmbătător. Mă fascinează! Vocea cu care imi şopteşte…e un pic schimbată, faţă de ce auzeam eu în burtică, dar in mare o recunosc. Da, ea e mama: frumos mirositoare, voce dulce, mâini tremurânde de emoţie.
***
Aşa am început să ne cunoaştem! Din trei în trei ore mama mă vizita, mă punea la sân, îmi vorbea, mă pupa, mă ciupea de picioruşe când aţipeam, şi iar mă pupa. Mă admira. Mă savura.
Aşa a fost ziua de marţi şi în mare parte cea de miercuri, când pe la jumătatea zilei a venit tata sa ne ia acasă.
Nici nu am intrat bine in casă, că au şi apărut primii vizitatori: rudele curioase să vadă minunea în roz. Nu eram în roz, că lu’ mama nu-i place rozul! Şi nici nu i-am văzut, că dormeam! În somn am făcut cunoştinţă cu restul familiei şi cu majoritatea prietenilor. Asta pentru că, mare parte din zi, dormeam, iar când mâncam, mami nu accepta pe nimeni lângă noi. Ca să îmi pice bine mâncarea. Şi îmi pica!

18.07.2005 sau Povestea naşterii unui înger

Siguranţa cu care pleci la un examen când ai învăţat lecţia foarte bine...asta am simţit îndreptându-mă spre maternitate. Stiam totul despre naştere, doar trecuseră prin această experienţă sora, cumnata şi majoritatea prietenelor mele. Unele dintre ele chiar de două ori!
Cu gentuţa mică de voiaj pregatită minuţios după lista din timp notată de la prietene, cu unghiile facute „french” cu o seară înainte, cu banuţii mărunţi în buzunar pregătiţi pentru micile plăceri ce urma să mi le cumpăr în spital şi cu viitorul tată mai emoţionat ca niciodată, am ajuns la camera de gardă.
Aici mi-am aşteptat cuminte randul. La ora douasprezece internarea era facută. O întreb pe Doamna Doctor în ce salon să mă duc. Râde. “Nu ai venit să naşti?! Te duci direct în sala de naşteri!”
O rog să mai fac o ecografie ca să aflu exact greutatea fetiţei. “Dacă nu mai ai răbdare câteva ore...îţi scriu trimiterea...!”
Cu trimiterea fluturând în mână mă îndrept catre ecograf, sar peste rand că nu am timp...”eu nasc astăzi”. Aflu că fetiţa are 3.300 kg. Mă bucur: nici prea mare să nasc greu, dar suficient cat să am pe ce să pun mâna. Plec din cabinetul doctorului fără să iau prea în serios ceea ce îmi spune: “Marja de eroare este de trei-patru sute de grame”. „Hai fugi!” zic în sinea mea.
Şi mă îndrept cuminte spre sala de naştere, unde primesc un pat nu foarte comod, căci toate cele bune s-au dat. Lucrul ăsta mă îngrijorează...nu dau nici un semn că aş naşte curând...”cum o să dorm pe un pat atat de incomod?”
Îmi ocup cuminte locul. Imi rânduiesc, lângă pat, pe noptieră sticla de apă, pachetul de vată şi o revistă. Aşa am văzut la celelelte mamici!
O asistentă draguţă, înaltă cu ochiii albaştri şi mereu zâmbitoare vine sa-mi ia tensiunea şi îmi injectează calciu. O întreb dacă pot să mananc. Îmi răspunde întrebându-mă dacă am mancat ceva până atunci. “Două sandwichuri, de dimineaţă” spun salivând de poftă. “Suficient! O sa-ţi pun o perfuzie cu glucoză mai târziu!”
O urmăresc cum se îndepărtează de patul meu...cu privirea întrebătoare...”oare ce înţelege prin mai târziu??? Doamne, nu m-am gandit niciodată cu jind la o perfuzie!”
Îmi sun soţul şi il asigur că totul e curat în sala de naşteri descriindu-i zugrăveala de pe pereţi, deoarece de cand lucrează în domeniul construcţiilor, acesta e etalonul lui de curăţenie...şi îl asigur că poate pleca acasă...că mai durează. “Probabil ca la noapte” apreciez eu. “Ţinem legătura prin telefon!”
Nu trece mult timp şi se întoarce asistenta drăguţă. Tot zâmbind. Zâmbesc şi eu că poate primesc porţie dublă.
Mă întreabă cum am avut tensiunea în ultima vreme...eu aşteptam mai degrabă ceva de genul: „cum doriţi glucoza? Îndulcită sau cu lapte?” Aşa că răspunsul mi se şterge total din minte. Întind dosarul cu toate analizele şi cu tabelul format .xls în care am trecut pulsul şi tensiunea din săptămâna 37 de sarcină. Mă priveşte mulţumită. „Ne-am împrietenit? Se poate mai târziu să fie acum?” o întreb cu privirea...
Îmi ia tensiunea, asculta bătaile micuţei şi-mi recomandă plimbare. “Pot să cobor până jos?” “Da, urcatul şi coborâtul scărilor ajută!”
Plec, legănandu-mi şoldurile, precum o răţuşcă. Intru în bufetul din curtea spitalului, cu banuţii mărunţei facuţi sul în mână.
Jumătate din fiinţa mea se revoltă: „Îmi e atât de foame...oare am la mine bani suficienţi pentru intreg raftul de acolo???”. Cealaltă jumătate încearcă să o tempereze pe prima:”Ai înebunit? Asistenta a spus să nu mănânci nimic!”Privesc stânga-dreapta precum un copilaş fugit de acasă cu banii din puşculiţă şi cer o eugenie. Astfel am împăcat şi stânga şi dreapta „eu”-lui meu.Forfota din holul spitalului nu o mai observ...sunt doar eu cu eugenia mea...pe care o savurez.
Urc la etaj scuturand cu grijă de pe piept şi burtă orice urmă a vinovăţiei mele.
Când intru în sala de naşteri am bucuria să aflu că am fost mutată într-un pat mai bun, căci una dintre fete a plecat să nască prin cezariană. Îi ţin pumnii!
Asistenta cea draguţă trece din când în când să mă întrebe dacă au început contracţiile şi să-mi asculte bătăile inimii micuţei mele. De fiecare dată când răspund, privesc în jur la fetele care plâng, unele cu vorbe, altele fără: “Încă nu!”
Îmi întinde pe burtă gelul rece. “Uite ai o contracţie!” “Care?” ridic capul mirată. “Când se întăreşte burta aşa, înseamnă că ai o contracţie!” “Da? Păi, aşa am avut şi ieri, cand soţul meu conducea cu 60KM/h şi eu speriată, îi spuneam să meargă mai încet că mi s-a întărit burta de frică. Am crezut că trebuie să şi doară!” “Şi nu doare?” Mă uit în jurul meu la feţele schimonosite de durerile facerii: “Nu. Simt ca o durere surdă, aşa cum am în zilele acelea de indispoziţie. Nimic mai mult!” “O să doară când or să fie mai dese! Urmăreşte, te rog ceasul şi spune-mi la cât timp apare următoarea.”
Ochii îmi rămân aţintiţi pe ceasul mare aşezat pe perete chiar deasupra mea. „Cinci minute! Cam des...poate mi s-a părut de foame...să aştept alta!” “Cinci minute!” anunţ asistenta după ce a doua contracţie îmi confirmă durata. Zâmbeşte şi nu crede...se aşează lângă mine şi aşteaptă. La contracţii mai rare de atât fetele din jurul meu au dureri groaznice. “Aşa e! Cinci minute! Nu doare?” “Tot aşa...încet. Pot să mă mai plimb?” “Cât vrei, dar fără să mai cobori, că trebuie să sosească Doamna Doctor la control” “Am să stau aici pe coridor!” spun zâmbind, încercând să-mi dau seama dacă s-a prins de escapada mea de mai devreme.
Mă ridic şi ies să mă mai plimb pe coridor, îmi iau şi telefonul să vorbesc cu soţul. Îi spun că am contracţii din cinci in cinci minute. “Vin către spital!” “Nu, nu veni, că nu nasc acum, că nu doare. Am contracţii, dar nu doare! Mai durează!” Vorbim câte zece minute. Când mă prinde contracţia în picioare, simt nevoia să mă ţin de ceva...apare o senzaţie nouă, aceea că nu am aer. Nu pot vorbi atunci, că trebuie să respir...soţul nu se supără. Înţelege. El e de fel foarte înţelegător!
Mă întorc în salon, căci vine Doamna Doctor şi începe să ne controleze pe fiecare în parte. Îmi spune că nasc ultima că m-am dilatat cel mai puţin. “Are contracţii din cinci în cinci minute” spune asistenta cea drăguţă. O corectez: “Din trei în trei!” Mi se pune un supozitor să ajute dilatarea. Doamna doctor îmi rupe apa...fară să simt ceva...doar căldura apei care curge pe picioare. Am scăpat de senzaţia de pepene spart în burtă de care îmi vorbeau prietenele mele.
Mă întorc în patul meu, de unde nu mai plec decât până la toaletă să uşurez un pic situaţia. Durerile nu sunt mari, un pic mai accentuate decât la început. Respiraţia mă supără... încep să respir aşa cum mi s-a arătat...poate un pic prea des...datorită senzaţiei că nu am aer suficient...
Nu mă mai uit la ceas...nu mai e nevoie...simt că contracţiile sunt tot mai apropiate...Fetele din jurul meu ţipă din ce în ce mai tare. „Doamne până ajung şi eu să ţip ca ele...mai am...cred că nasc la noapte!” îmi spun în timp ce încerc să respir corect.
Simt nevoia, din nou, să merg la toaletă. Cer voie Doamnei Doctor, precum un elev din clasa I învăţătoarei, dar nu mi se dă. Doamna Doctor vine langă mine şi nu mai pleacă de lângă patul meu.. E ceva cu bătăile inimii copilului.
“Nu soţul tău vroia să asiste le naştere? Spune-i să urce să-l echipăm!” Fac ochii mari...”la asta nu m-am gandit că îl echipează din timp...trebuie să vină repede la spital...o să-i spun că nasc”...mi-am amintit cum se lăuda că dacă e să mi se rupă apa el în zece minute e la maternitate.
Profit de un moment când se îndepărtează Doamna Doctor, ca să nu audă: “Puiule, nasc. Vino repede! Urcă direct sus la naşteri”
Puiul meu e descurcăreţ. Sunt sigură că vine imediat.
Doamna Doctor se întoarce. “A urcat soţul?” “Acum!” Ascultă din nou batăile micuţei mele şi din nou nu-i place ce aude. Spune ceva pe o limbă pe care nu o înţeleg. “Hai să te ajut să te urci pe masă!” Încadrată de Doamna Doctor şi asistenta cea draguţă mă urc pe masa de naştere, gândind: „ce e atat de grav cu copilul de mă suie pe masă?” Asistenta îmi vede îngrijorarea şi-mi traduce: “Inima îi bate prea repede!”
Soţul a sosit, aşa cum mă aşteptam: foarte repede! Cineva îl echipează corespunzător, după care rămâne cuminte afară, aşteaptând să fie chemat.
Doamna Doctor îmi spune să împing ca să scap de problema spinoasă pe care o am. Îmi aduc aminte că sorei mele i s-a făcut clismă. Mă bucur pentru ea...eu acum trebuie să împing...că până nu rezolv problema...nu nasc...de vreme ce insistă atat Doamna Doctor. Şi împing!
Simt ceva mare, care trece prin mine! Realizez că e capul copilului! „Doamne, de fapt nasc! A reuşit să mă păcălească D-na Doctor! ”
Mi se spune că micuţa mea are cordonul în jurul gâtului şi că trebuie să împing foarte tare ca la următoarea contracţie să iasă afară. Realizez, punând cap la cap toate cunoştinţele în materie de naştere, că greul a trecut...şi nici nu vreau să mă gandesc că mă opintesc aici după atâtea luni. Şi împing!
Gata! Uite-o e la picioarele mele! E atât de roz! E minunea mea roz! Toată lumea o admiră. “E mare!” spun asistentele cântărind-o din ochii experimentaţi. Aşa e! Vine confirmarea: 3,700 kg şi 54 cm.
Un pic şocată de frumuseţea ei întreb într-una: “Acolo e copilul meu?” “Se aude fetiţa mea?” De fiecare dată vocile răbdătoare din jurul meu răspund: “Da, e fata ta!” De parcă răspunsul lor nu mă mulţumeşte, întreb iar şi iar, de teamă ca visul frumos să nu se spulbere!
„Doamne, ce fată mare şi frumoasă am! Mulţumesc, Doamne!”
Urmează o ultimă contracţie şi iese placenta. Doamna doctor mă felicită: “Ai fost o curajoasă, fără epidulară!” Eu mă gândesc că curajul constă în a face epidulara! “Ai născut prima, până la urmă! Şi uşor! Dar am ceva de brodat la tine!”
În acest timp mi se schimbă brăţara de la mână...care iniţial mi-a fost scrisă atât mie cât şi fetiţei cu alt nume. Mama a cărui nume îl împrumutasem, nu e atat de norocoasă ca mine...mai are câteva ore bune pănă să nască. Micul incident mă duce cu gândul la neplăcerile care se pot întâmpla din neatenţia asistentelor. Închid ochii ca să-mi verific memoria vizuală...fetiţa mea dragă e în faţa ochilor minţii mele...acolo v-a rămâne, pană ce aceştia se vor închide pentru totdeauna!
Încep să gândesc mai departe de mine şi copilul meu. Gandul mă duce la soţul meu iubit. Realizez că nu a fost lângă mine, aşa cum ne-am dorit iniţial. Părerile sunt împărţite: pe de-o parte asistentele spun că era prea alb la faţă şi nu au mai vrut să-l bage în salon, de teamă să nu i se facă rău; de partea cealaltă el crede că atunci cand doamna doctor a strigat să se pună paravanul între mine şi altă mămică, copilul s-a născut, fără să mai dea răgazul necesar acestei operaţiuni. Eu nu sunt de nici o parte, cred că aşa a vrut Doamne-Doamne, care nu lasă nimic la voia întâmplării!
Asistenta cea drăguţă îmi aduce telefonul, ca să pot vorbi cu soţul nerăbdător. Doar el vorbeşte, căci eu stau cu degetele în gură şi muşc cu putere din ele. Doamna Doctor coase de zor: “Ai atâta anestezie făcută că nu are ce să te doară!” Eu, nu şi nu, îmi muşc degetele până las semne. Trebuie să fie durere şi în povestea mea, nu? Măcar post-naştere!
Soţul îmi spune că i-a făcut filmuleţ şi fotografii micuţei, că e foarte frumoasă şi că el este extrem de fericit. Eu realizez că a văzut-o mai bine şi mai mult ca mine. Nu-i nimic, am timp să recuperez!
Sunt scoasă afară pe o masă, să-mi pot îmbrăţişa soţul, tăticul meu drag. Îmi prinde bine îmbrăţişarea lui călduroasă, căci tare frig mi s-a făcut! Plângem amândoi de fericire! Sunt sigură că Alexandra face acelaşi lucru!
Sunt dusă din nou în salon, unde găsesc timp să mă rog bunului Dumnezeu. Îi mulţumesc pentru naşterea uşoară pe care mi-a dat-o şi pentru fata frumoasă pe care mi-a trimis-o.
În rugăciunea mea, un loc aparte îl are Doamna Doctor Adriana Simonescu de la Spitalul „Profesor Dr. Panait Sârbu”. Fără încrederea pe care a reuşit să mi-o transmită în timpul celor nouă luni de sarcină, nimic nu ar fi fost la fel. Să-i dea Dumnezeu sănătate şi putere să aducă pe lume multe minuni!
Prin faţa ochilor înlăcrimaţi încep să se perinde diverse imagini ale trecutului apropiat. Trăiesc încă o dată momentul plecării către maternitate...
...ştiam totul despre naştere. Cel puţin aşa credeam atunci!