18.07.2005 sau Îngerul povesteşte

Privesc neputincioasă cum cea care mi-a ţinut de foame şi sete, care mi-a ţinut de cald şi de urât, care m-a legănat când nu puteam adormi, se scurge uşor pe langă mine. Cineva a scos dopul şi uşor, uşor bazinul din jurul meu se goleşte. Nu e uşor să te desparţi de ceva atât de familial după nouă luni de plăcută companie.
Mă cuprinde teama de necunoscut şi inima începe să-mi bată din ce în ce mai tare. Poate prea tare!
Încep să văd supapa de evacuare. Întâi ca o luminiţă mică la capătul tunelului, apoi ca o posibilitate de a urma apa care mi-a fost alături atâta timp. “Ce să fac eu aici, în bazin, fără ea…aş fi ca peştele pe uscat…Am plecat!!!”
Nu mă sperie nici tunelul strâmt, nici cordonul care nu-mi dă pace şi mă tot presează să rămân, ameninţandu-mă cu strângerea sa în jurul gatului meu. Rămâne cum am hotărât: plec!
Necunoscutul ia faţa unei lame de bisturiu foarte aproape de mine. Asta da sperietură! Cu toate că nu mă vizează pe mine direct, ci dimpotrivă îmi deschide calea spre afară, bisturiul mă lasă fără grai cateva secunde bune. Îmi revin repede şi încep să-mi strig prietena dragă: “aaaaaaaaaaaaaaaa”pă, unde eşti?
Prietena mea să scurge pe podea: pic, pic, pic, pic. Fiecare picătură îmi răsună în urechi: „ma-ma-ma-ma.” Cu ultima suflare îmi dă de înteles că ăsta e momentul pentru care m-a pregătit în tot acest timp: întalnirea cu mama.
Nu ştiu ce să fac să plâng a despărţire sau să râd a regăsire! Nu fac nimic. Mă las purtată pe braţe, curăţată de tot ce înseamnă amintirea prietenei mele.
Locul prietenei se umple repede: lumini, umbre, mirosuri, voci mă înconjoară. Unele sunt total noi, altele îmi sunt cunoscute.
Aştept clipa cea mare! Aceea în care voi simţi braţele mamei în jurul meu: calde şi ocrotitoare, parfumate şi dezmierdătoare, aşa cum mi le-am închipuit în cele nouă luni. Aşteptarea e mai obositoare ca drumul pe care l-am avut de parcurs până aici! Mă scufund într-un somn adânc. Adorm cu dorinţa de a mă trezi înconjurată de mama.
Liniştea se topeşte în voci. Voci ascuţite de bebeluşi fericiţi la prima atingere a mămicilor şi voci de mame emoţionate la prima strângere în braţe a bebeluşilor.
Încep să plâng căci mama nu vine. O asistentă mă împacă cu cateva guriţe de glucoză. Adorm cu gandul la mămica mea.
Ma trezesc plângând de frică să nu i se fi intamplat ceva rău mamei. O asistenta mă ia în braţe. “O, nuuu! Nuuu mai vreau glucoza! Vreau la mama! “ incerc sa spun printre ţipete. De fapt ma luase in brate ca sa ma dea mamei. Îi simt mainile in jurul meu si tac. Vreau sa-i ascult fiecare respiratie si glasul care ma dezmiardă. O simt emoţionată. Nu văd, dar cu siguranţă lăcrimează. Emotiile regasirii sunt maxime si de o parte şi de alta.
Mă pune la sânul ei. Eu nu mă satur de mirosul ei. L-am retint de cum am venit pe lume si mi se pare, ca si atunci, îmbătător. Mă fascinează! Vocea cu care imi şopteşte…e un pic schimbată, faţă de ce auzeam eu în burtică, dar in mare o recunosc. Da, ea e mama: frumos mirositoare, voce dulce, mâini tremurânde de emoţie.
***
Aşa am început să ne cunoaştem! Din trei în trei ore mama mă vizita, mă punea la sân, îmi vorbea, mă pupa, mă ciupea de picioruşe când aţipeam, şi iar mă pupa. Mă admira. Mă savura.
Aşa a fost ziua de marţi şi în mare parte cea de miercuri, când pe la jumătatea zilei a venit tata sa ne ia acasă.
Nici nu am intrat bine in casă, că au şi apărut primii vizitatori: rudele curioase să vadă minunea în roz. Nu eram în roz, că lu’ mama nu-i place rozul! Şi nici nu i-am văzut, că dormeam! În somn am făcut cunoştinţă cu restul familiei şi cu majoritatea prietenilor. Asta pentru că, mare parte din zi, dormeam, iar când mâncam, mami nu accepta pe nimeni lângă noi. Ca să îmi pice bine mâncarea. Şi îmi pica!