De câteva zile ţip întruna. Ţiiiip când mă trezesc din somn şi mă văd singură, ţiiiiip când pleacă mama din cameră, ţiiip chiar şi când se întoarce cu spatele pentru a lua un lucru trebuincios, ţiiip când mă pune în scaunel pentru masă, ţiiip când mă pune în premergător. Ţiiip scurt şi lung… apăsat şi uşor… tare şi încet… cu lacrimi şi fără. Ţiiiip!
Cum să nu ţiiiiip? Observ schimbarea din mine. Încep să fiu independentă. Am priceput toate rosturile prin casă, ştiu ce e bine şi ce nu e bine sa fac. Mama a căpătat încredere şi nu mă mai supraveghează de aproape, stă într-un colţişor şi mă priveşte, de la câţiva paşi depărtare. Ştie şi ea că nu mai are de ce să sară ca la început. Acum sunt mare. Mă descurc.
Cum să nu ţiiiiip? Mă aşez singură în funduleţ, mă ridic în picioare, mă sui pe canapea şi cobor. Unde sunt atingerile mamei? Cum venea ea şi mă plimba prin toată casa, îmi arăta fiecare cotlon, ascuns sau nu. Acum abia dacă mai întinde mâinile către mine când fac o mişcare. Ştiu, mişcările mele sunt sigure, precise, pe zi ce trece sunt mai stăpână pe mine. Dar, mama, tare-mi doresc să fi în continuare “stăpâna mea”!
Cum să nu ţiiiiip? Mama mă ia de o mânuţă şi merge dreaptă lângă mine. E atât de mândră: fata ei merge susţinută doar de o mânuţă! Nu mai stă aplecată peste mine, încovoiată de spate, să-i simt respiraţia caldă în ceafă, şi sărutările dulci pe creştet, primite ca premiu pentru fiecare pas făcut.
Cum să nu ţiiiip? Bucăţele de caşcaval mă aşteaptă pe măsuţă. Le prind cu două degetele şi le duc la guriţă. “ Degetul mare merge la plimbare,/ Arătătorul duce bastonul” Mama calcă lângă mine şi repetă, de fiecare dată, încet, ca pentru ea: “mestecă încet, întâi înghite din guriţă” Nu mai stă ca altădată cu “soldăţeii” în mână, privind atentă printre buzele mele să vadă dacă mai am în guriţă.
Cum să nu ţiiiip? Sunt atât de aproape de un om mare! Încep sa le “împrumut” gesturile. Bat din palme ”bravo,bravo” când văd ceva ce mă amuză; îl mângâi pe tata “măi-măi” când vine obosit de la muncă şi adoarme în canapea; ridic cănuţa, lăsată la îndemână de mama, şi-mi satisfac setea.
Cum să nu ţiiiip? Nu mai adorm de mult la mama în braţe. Singurele lucruri pe care le strâng la piept când dorm sunt jucăriile din pătuţ. Pufoase şi drăgălaşe, înlocuiesc braţele mamei, care până ieri mă legănau. “ Somn uşor, scump odor/Lângă tine voi sta/ Toată noaptea cu dor/ Eu te voi legăna.”
Cum să nu ţiiiiip? Nici joaca la baie nu mai e aceaşi ca până acum. Nu e la fel de amuzant să-ţi faci singur valuri, bătând cu palmuţele în apa calduţă şi plăcută. Era mult mai distractiv când le făcea mama. Priveam stropii de apă ca pe mângâieri ale ei, doar erau “creaţi” de ea.
Cum să nu ţiiip? Parcă şi cărţile cu poze şi-au pierdut din culoare şi farmec, acum că le răsfoiesc singură. Ce plăcut era când mama făcea lucrul ăsta pentru mine. “ Carte de poveşti cu poze/ astăzi eu te răsfoiesc/ o povaţă despre viaţă/ vreau la tine să găsesc./ Şi povaţa vreau să-mi fie/ călăuza mea mereu/ la necaz şi bucurie/ să îndrume pasul meu.”
Cum să nu ţiiiip? Când atât de multe lucruri am învăţat să le fac atât de curand. Sunt aproape independentă, cu mama doi paşi în spate, privind grijulie la mine, mirandu-se şi ea de cât de mult am crescut, şi lăudându-se în stânga şi-n dreapta, la oricine e doritor să o asculte…câte ştie să facă fata ei…de numai nouă luni şi jumătate.
Cum să nu ţiiiip?
No comments:
Post a Comment