Siguranţa cu care pleci la un examen când ai învăţat lecţia foarte bine...asta am simţit îndreptându-mă spre maternitate. Stiam totul despre naştere, doar trecuseră prin această experienţă sora, cumnata şi majoritatea prietenelor mele. Unele dintre ele chiar de două ori!
Cu gentuţa mică de voiaj pregatită minuţios după lista din timp notată de la prietene, cu unghiile facute „french” cu o seară înainte, cu banuţii mărunţi în buzunar pregătiţi pentru micile plăceri ce urma să mi le cumpăr în spital şi cu viitorul tată mai emoţionat ca niciodată, am ajuns la camera de gardă.
Aici mi-am aşteptat cuminte randul. La ora douasprezece internarea era facută. O întreb pe Doamna Doctor în ce salon să mă duc. Râde. “Nu ai venit să naşti?! Te duci direct în sala de naşteri!”
O rog să mai fac o ecografie ca să aflu exact greutatea fetiţei. “Dacă nu mai ai răbdare câteva ore...îţi scriu trimiterea...!”
Cu trimiterea fluturând în mână mă îndrept catre ecograf, sar peste rand că nu am timp...”eu nasc astăzi”. Aflu că fetiţa are 3.300 kg. Mă bucur: nici prea mare să nasc greu, dar suficient cat să am pe ce să pun mâna. Plec din cabinetul doctorului fără să iau prea în serios ceea ce îmi spune: “Marja de eroare este de trei-patru sute de grame”. „Hai fugi!” zic în sinea mea.
Şi mă îndrept cuminte spre sala de naştere, unde primesc un pat nu foarte comod, căci toate cele bune s-au dat. Lucrul ăsta mă îngrijorează...nu dau nici un semn că aş naşte curând...”cum o să dorm pe un pat atat de incomod?”
Îmi ocup cuminte locul. Imi rânduiesc, lângă pat, pe noptieră sticla de apă, pachetul de vată şi o revistă. Aşa am văzut la celelelte mamici!
O asistentă draguţă, înaltă cu ochiii albaştri şi mereu zâmbitoare vine sa-mi ia tensiunea şi îmi injectează calciu. O întreb dacă pot să mananc. Îmi răspunde întrebându-mă dacă am mancat ceva până atunci. “Două sandwichuri, de dimineaţă” spun salivând de poftă. “Suficient! O sa-ţi pun o perfuzie cu glucoză mai târziu!”
O urmăresc cum se îndepărtează de patul meu...cu privirea întrebătoare...”oare ce înţelege prin mai târziu??? Doamne, nu m-am gandit niciodată cu jind la o perfuzie!”
Îmi sun soţul şi il asigur că totul e curat în sala de naşteri descriindu-i zugrăveala de pe pereţi, deoarece de cand lucrează în domeniul construcţiilor, acesta e etalonul lui de curăţenie...şi îl asigur că poate pleca acasă...că mai durează. “Probabil ca la noapte” apreciez eu. “Ţinem legătura prin telefon!”
Nu trece mult timp şi se întoarce asistenta drăguţă. Tot zâmbind. Zâmbesc şi eu că poate primesc porţie dublă.
Mă întreabă cum am avut tensiunea în ultima vreme...eu aşteptam mai degrabă ceva de genul: „cum doriţi glucoza? Îndulcită sau cu lapte?” Aşa că răspunsul mi se şterge total din minte. Întind dosarul cu toate analizele şi cu tabelul format .xls în care am trecut pulsul şi tensiunea din săptămâna 37 de sarcină. Mă priveşte mulţumită. „Ne-am împrietenit? Se poate mai târziu să fie acum?” o întreb cu privirea...
Îmi ia tensiunea, asculta bătaile micuţei şi-mi recomandă plimbare. “Pot să cobor până jos?” “Da, urcatul şi coborâtul scărilor ajută!”
Plec, legănandu-mi şoldurile, precum o răţuşcă. Intru în bufetul din curtea spitalului, cu banuţii mărunţei facuţi sul în mână.
Jumătate din fiinţa mea se revoltă: „Îmi e atât de foame...oare am la mine bani suficienţi pentru intreg raftul de acolo???”. Cealaltă jumătate încearcă să o tempereze pe prima:”Ai înebunit? Asistenta a spus să nu mănânci nimic!”Privesc stânga-dreapta precum un copilaş fugit de acasă cu banii din puşculiţă şi cer o eugenie. Astfel am împăcat şi stânga şi dreapta „eu”-lui meu.Forfota din holul spitalului nu o mai observ...sunt doar eu cu eugenia mea...pe care o savurez.
Urc la etaj scuturand cu grijă de pe piept şi burtă orice urmă a vinovăţiei mele.
Când intru în sala de naşteri am bucuria să aflu că am fost mutată într-un pat mai bun, căci una dintre fete a plecat să nască prin cezariană. Îi ţin pumnii!
Asistenta cea draguţă trece din când în când să mă întrebe dacă au început contracţiile şi să-mi asculte bătăile inimii micuţei mele. De fiecare dată când răspund, privesc în jur la fetele care plâng, unele cu vorbe, altele fără: “Încă nu!”
Îmi întinde pe burtă gelul rece. “Uite ai o contracţie!” “Care?” ridic capul mirată. “Când se întăreşte burta aşa, înseamnă că ai o contracţie!” “Da? Păi, aşa am avut şi ieri, cand soţul meu conducea cu 60KM/h şi eu speriată, îi spuneam să meargă mai încet că mi s-a întărit burta de frică. Am crezut că trebuie să şi doară!” “Şi nu doare?” Mă uit în jurul meu la feţele schimonosite de durerile facerii: “Nu. Simt ca o durere surdă, aşa cum am în zilele acelea de indispoziţie. Nimic mai mult!” “O să doară când or să fie mai dese! Urmăreşte, te rog ceasul şi spune-mi la cât timp apare următoarea.”
Ochii îmi rămân aţintiţi pe ceasul mare aşezat pe perete chiar deasupra mea. „Cinci minute! Cam des...poate mi s-a părut de foame...să aştept alta!” “Cinci minute!” anunţ asistenta după ce a doua contracţie îmi confirmă durata. Zâmbeşte şi nu crede...se aşează lângă mine şi aşteaptă. La contracţii mai rare de atât fetele din jurul meu au dureri groaznice. “Aşa e! Cinci minute! Nu doare?” “Tot aşa...încet. Pot să mă mai plimb?” “Cât vrei, dar fără să mai cobori, că trebuie să sosească Doamna Doctor la control” “Am să stau aici pe coridor!” spun zâmbind, încercând să-mi dau seama dacă s-a prins de escapada mea de mai devreme.
Mă ridic şi ies să mă mai plimb pe coridor, îmi iau şi telefonul să vorbesc cu soţul. Îi spun că am contracţii din cinci in cinci minute. “Vin către spital!” “Nu, nu veni, că nu nasc acum, că nu doare. Am contracţii, dar nu doare! Mai durează!” Vorbim câte zece minute. Când mă prinde contracţia în picioare, simt nevoia să mă ţin de ceva...apare o senzaţie nouă, aceea că nu am aer. Nu pot vorbi atunci, că trebuie să respir...soţul nu se supără. Înţelege. El e de fel foarte înţelegător!
Mă întorc în salon, căci vine Doamna Doctor şi începe să ne controleze pe fiecare în parte. Îmi spune că nasc ultima că m-am dilatat cel mai puţin. “Are contracţii din cinci în cinci minute” spune asistenta cea drăguţă. O corectez: “Din trei în trei!” Mi se pune un supozitor să ajute dilatarea. Doamna doctor îmi rupe apa...fară să simt ceva...doar căldura apei care curge pe picioare. Am scăpat de senzaţia de pepene spart în burtă de care îmi vorbeau prietenele mele.
Mă întorc în patul meu, de unde nu mai plec decât până la toaletă să uşurez un pic situaţia. Durerile nu sunt mari, un pic mai accentuate decât la început. Respiraţia mă supără... încep să respir aşa cum mi s-a arătat...poate un pic prea des...datorită senzaţiei că nu am aer suficient...
Nu mă mai uit la ceas...nu mai e nevoie...simt că contracţiile sunt tot mai apropiate...Fetele din jurul meu ţipă din ce în ce mai tare. „Doamne până ajung şi eu să ţip ca ele...mai am...cred că nasc la noapte!” îmi spun în timp ce încerc să respir corect.
Simt nevoia, din nou, să merg la toaletă. Cer voie Doamnei Doctor, precum un elev din clasa I învăţătoarei, dar nu mi se dă. Doamna Doctor vine langă mine şi nu mai pleacă de lângă patul meu.. E ceva cu bătăile inimii copilului.
“Nu soţul tău vroia să asiste le naştere? Spune-i să urce să-l echipăm!” Fac ochii mari...”la asta nu m-am gandit că îl echipează din timp...trebuie să vină repede la spital...o să-i spun că nasc”...mi-am amintit cum se lăuda că dacă e să mi se rupă apa el în zece minute e la maternitate.
Profit de un moment când se îndepărtează Doamna Doctor, ca să nu audă: “Puiule, nasc. Vino repede! Urcă direct sus la naşteri”
Puiul meu e descurcăreţ. Sunt sigură că vine imediat.
Doamna Doctor se întoarce. “A urcat soţul?” “Acum!” Ascultă din nou batăile micuţei mele şi din nou nu-i place ce aude. Spune ceva pe o limbă pe care nu o înţeleg. “Hai să te ajut să te urci pe masă!” Încadrată de Doamna Doctor şi asistenta cea draguţă mă urc pe masa de naştere, gândind: „ce e atat de grav cu copilul de mă suie pe masă?” Asistenta îmi vede îngrijorarea şi-mi traduce: “Inima îi bate prea repede!”
Soţul a sosit, aşa cum mă aşteptam: foarte repede! Cineva îl echipează corespunzător, după care rămâne cuminte afară, aşteaptând să fie chemat.
Doamna Doctor îmi spune să împing ca să scap de problema spinoasă pe care o am. Îmi aduc aminte că sorei mele i s-a făcut clismă. Mă bucur pentru ea...eu acum trebuie să împing...că până nu rezolv problema...nu nasc...de vreme ce insistă atat Doamna Doctor. Şi împing!
Simt ceva mare, care trece prin mine! Realizez că e capul copilului! „Doamne, de fapt nasc! A reuşit să mă păcălească D-na Doctor! ”
Mi se spune că micuţa mea are cordonul în jurul gâtului şi că trebuie să împing foarte tare ca la următoarea contracţie să iasă afară. Realizez, punând cap la cap toate cunoştinţele în materie de naştere, că greul a trecut...şi nici nu vreau să mă gandesc că mă opintesc aici după atâtea luni. Şi împing!
Gata! Uite-o e la picioarele mele! E atât de roz! E minunea mea roz! Toată lumea o admiră. “E mare!” spun asistentele cântărind-o din ochii experimentaţi. Aşa e! Vine confirmarea: 3,700 kg şi 54 cm.
Un pic şocată de frumuseţea ei întreb într-una: “Acolo e copilul meu?” “Se aude fetiţa mea?” De fiecare dată vocile răbdătoare din jurul meu răspund: “Da, e fata ta!” De parcă răspunsul lor nu mă mulţumeşte, întreb iar şi iar, de teamă ca visul frumos să nu se spulbere!
„Doamne, ce fată mare şi frumoasă am! Mulţumesc, Doamne!”
Urmează o ultimă contracţie şi iese placenta. Doamna doctor mă felicită: “Ai fost o curajoasă, fără epidulară!” Eu mă gândesc că curajul constă în a face epidulara! “Ai născut prima, până la urmă! Şi uşor! Dar am ceva de brodat la tine!”
În acest timp mi se schimbă brăţara de la mână...care iniţial mi-a fost scrisă atât mie cât şi fetiţei cu alt nume. Mama a cărui nume îl împrumutasem, nu e atat de norocoasă ca mine...mai are câteva ore bune pănă să nască. Micul incident mă duce cu gândul la neplăcerile care se pot întâmpla din neatenţia asistentelor. Închid ochii ca să-mi verific memoria vizuală...fetiţa mea dragă e în faţa ochilor minţii mele...acolo v-a rămâne, pană ce aceştia se vor închide pentru totdeauna!
Încep să gândesc mai departe de mine şi copilul meu. Gandul mă duce la soţul meu iubit. Realizez că nu a fost lângă mine, aşa cum ne-am dorit iniţial. Părerile sunt împărţite: pe de-o parte asistentele spun că era prea alb la faţă şi nu au mai vrut să-l bage în salon, de teamă să nu i se facă rău; de partea cealaltă el crede că atunci cand doamna doctor a strigat să se pună paravanul între mine şi altă mămică, copilul s-a născut, fără să mai dea răgazul necesar acestei operaţiuni. Eu nu sunt de nici o parte, cred că aşa a vrut Doamne-Doamne, care nu lasă nimic la voia întâmplării!
Asistenta cea drăguţă îmi aduce telefonul, ca să pot vorbi cu soţul nerăbdător. Doar el vorbeşte, căci eu stau cu degetele în gură şi muşc cu putere din ele. Doamna Doctor coase de zor: “Ai atâta anestezie făcută că nu are ce să te doară!” Eu, nu şi nu, îmi muşc degetele până las semne. Trebuie să fie durere şi în povestea mea, nu? Măcar post-naştere!
Soţul îmi spune că i-a făcut filmuleţ şi fotografii micuţei, că e foarte frumoasă şi că el este extrem de fericit. Eu realizez că a văzut-o mai bine şi mai mult ca mine. Nu-i nimic, am timp să recuperez!
Sunt scoasă afară pe o masă, să-mi pot îmbrăţişa soţul, tăticul meu drag. Îmi prinde bine îmbrăţişarea lui călduroasă, căci tare frig mi s-a făcut! Plângem amândoi de fericire! Sunt sigură că Alexandra face acelaşi lucru!
Sunt dusă din nou în salon, unde găsesc timp să mă rog bunului Dumnezeu. Îi mulţumesc pentru naşterea uşoară pe care mi-a dat-o şi pentru fata frumoasă pe care mi-a trimis-o.
În rugăciunea mea, un loc aparte îl are Doamna Doctor Adriana Simonescu de la Spitalul „Profesor Dr. Panait Sârbu”. Fără încrederea pe care a reuşit să mi-o transmită în timpul celor nouă luni de sarcină, nimic nu ar fi fost la fel. Să-i dea Dumnezeu sănătate şi putere să aducă pe lume multe minuni!
Prin faţa ochilor înlăcrimaţi încep să se perinde diverse imagini ale trecutului apropiat. Trăiesc încă o dată momentul plecării către maternitate...
...ştiam totul despre naştere. Cel puţin aşa credeam atunci!
Subscribe to:
Post Comments (Atom)
No comments:
Post a Comment